| |
Unirea Principatelor Române cunoscută şi ca Mica Unire (Marea Unire fiind cea de la 1918) a avut loc la jumătatea secolului al XIX-lea şi reprezintă unificarea vechilor state Moldova şi Ţara Românească. Totuşi, unirea a fost un proces complex, bazat pe puternica apropiere culturală şi economică între cele două ţări. Procesul a început în 1848, odată cu realizarea uniunii vamale între Moldova şi Ţara Românească, în timpul domniilor lui Mihail Sturdza, respectiv Gheorghe Bibescu. Deznodământul războiului Crimeii a dus la un context european favorabil realizării unirii. Votul popular favorabil unirii în ambele ţări, rezultat în urma unor Adunări Ad-hoc în 1857 a dus la Convenţia de la Paris din 1858, o înţelegere între Marile Puteri prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două ţări, cu guverne diferite şi cu unele instituţii comune. La începutul anului următor, liderul unionist moldovean Alexandru Ioan Cuza a fost ales ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, aducându-le într-o uniune personală. În 1862, cu ajutorul unioniştilor din cele două ţări, Cuza a unificat Parlamentul şi Guvernul, realizând unirea politică. După înlăturarea sa de la putere în 1866, unirea a fost consolidată prin aducerea pe tron a principelui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, iar constituţia adoptată în acel an a denumit noul stat România.
În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naţionale”[1].
Întrucât în textul Convenţiei nu se stipula ca domnii aleşi în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naţionale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat şi în Ţara Românească. Adunarea electivă a Ţării Româneşti era însă dominată de conservatori, care deţineau 46 din cele 72 mandate. În această situaţie, liberalii radicali au iniţiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitaţie în rândul populaţiei Capitalei şi al ţăranilor din împrejurimi. O mulţime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră şi să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei".
Într-o şedinţă secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române.
ctul istoric de la 24 ianuarie 1859 reprezenta primul pas pe calea înfăptuirii statului naţional român unitar. Impusă sub o puternică presiune populară, cu deosebire la Bucureşti, alegerea ca domn al Ţării Româneşti a lui Alexandru loan Cuza avea să-şi găsească o confirmare deplină la marea manifestare prilejuită de sosirea alesului naţiunii în capitala munteană.
Cea mai stringentă problemă era recunoaşterea internaţională a alegerilor. Faptul împlinit la 24 ianuarie 1859 era considerat de Poartă şi de Austria drept o încălcare a Convenţiei de la Paris. Situaţia creată în cele două Principate urma să facă, de altfel, obiectul unei noi Conferinţe internaţionale, care se deschidea la Paris, la 26 martie/7 aprilie - 25 aug./6 sept. Misiuni speciale, conduse de persoane apropiate lui Alexandru I. Cuza, au vizitat capitalele Marilor Puteri garante şi au reuşit să câştige sprijin pentru cauza românească. Încă în a doua şedinţă a Conferinţei (1/13 aprilie) Franţa, Rusia, Anglia, Prusia şi Sardinia au recunoscut dubla alegere. Imperiul Otoman şi Austria însă tergiversau; mai mult, se află că se punea la cale o intervenţie militară peste Dunăre. Alexandru I. Cuza răspunse energic. La 20 aprilie, la Floreşti, între Ploieşti şi Câmpina, armata moldo-munteană era concentrată spre a face faţă oricărei situaţii. După alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, o dată cu Austria, în a 3-a şedinţă a Conferinţei de la Paris (25 august/7 septembrie), să recunoască, la rândul ei, dubla alegere. Detensionarea situaţiei, atât în relaţiile cu Imperiul Otoman, cât şi cu cel Habsburgic, îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Floreşti (1 septembrie 1859).
Astfel împlinită recunoaşterea situaţiei de fapt, impusă la 24 ianuarie, obiectivul imediat următor era acceptarea de către puterile garante a Unirii depline. Fără a aştepta verdictul altor reuniuni internaţionale, Alexandru I. Cuza a trecut la unificarea aparatului de stat, remediind din mers consecinţele hotărârilor adoptate prin Convenţia de la Paris. Misiunile diplomatice ale Principatelor la Constantinopol erau reunite încă în cursul anului 1859 (martie), cu Costache Negri, recunoscut chiar de către Poartă, drept unic reprezentant al celor două ţări. Unificarea armatei începea cu deplasări de unităţi militare moldovene, la Bucureşti şi muntene, la Iaşi; tabăra de la Floreşti s-a bucurat de o comandă unică. În cursul anului 1860, statele majore, instrucţia, administraţia şi intendenţa au fost aşezate sub o singură autoritate, iar aceeaşi persoană - generalul Ion Emanoil Florescu - a fost numită în funcţia de ministru de război în ambele ţări. La serviciul telegrafului moldovean şi muntean este numit ca inspector general Cezar Librecht.
La Focşani, nu fără dificultăţi, îşi începuse activitatea Comisia Centrală care, potrivit Convenţiei de la Paris, trebuia să elaboreze legile, comune celor două ţări. În cei trei ani de activitate (1859- 1862) din proiectele sale au fost aprobate de Adunarea, electivă şi promulgate de domn doar cele referitoare la Curtea de Casaţie şi la domeniul funciar (care traducea în fapt principiul egalităţii fiscale). Proiectul de Constituţie nu a fost aprobat însă de domnitorul Cuza, Comisia Centrală din Focşani fiind desfiinţată în februarie 1862.[5]
Raporturile cu acele puteri garante care se arătau ostile unirii sau care jucaseră, în trecut, un rol important în viaţa Principatelor (Rusia, în anii „protectoratului”) au fost bazate, încă din primii ani ai domniei lui Alexandru I. Cuza, pe respectarea neştirbită a autonomiei ţării nou-constituite. Astfel, prezenţa militarilor otomani va fi categoric interzisă, iar Poarta va fi obligată, în vara anului 1860, să renunţe la paşapoartele sale solicitate călătorilor români, în mai multe situaţii supuşii Imperiului fiind reţinuţi pentru că au produs diverse neorânduieli. Austria, vehement duşmănoasă, a trebuit să accepte că legile statului român sunt valabile şi pentru locuitorii cezaro-crăieşti aflaţi aici cu afaceri. Maghiarii şi polonezii, care vroiau să rămână în Principate sau să tranziteze spre alte regiuni, sunt protejaţi de guvern şi de domn în spiritul dreptului la azil politic, oferindu-li-se la plecare chiar mijloacele necesare.
Franţa, apoi Rusia, Italia şi Prusia erau de acord cu unirea deplină. Alexandru I. Cuza aştepta hotărârea Conferinţei de la Constantinopol convocată în acest scop. Cum era de aşteptat, încă din prima şedinţă Poarta a cerut dreptul de intervenţie în Principate, în cazul unor noi încălcări ale Convenţiei de la Paris, iar Austria a admis unirea doar pe durata domniei lui Alexandru I. Cuza. La începutul lunii noiembrie 1861 firmanul Unirii era prezentat, dar în condiţii considerate, în ţară, inacceptabile.
Fermitatea lui Alexandru I. Cuza, reacţia energică Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a lui C. Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante şi-au făcut în |
 |
